Președintele sirian Ahmed al-Sharaa se confruntă cu o criză profundă a autorității, după ce inițial a preluat controlul asupra Damascului cu promisiunea unificării națiunii. În loc să consolideze puterea, noul conducător a generat tensiuni etnice și religioase care amenință integritatea țării.
În loc de reconciliere, regimul a fost martorul unor acte de violență împotriva comunităților alawite și druze, evenimente care au erodat încrederea minorităților și au accelerat cereri de autonomie regională. Aceste mișcări au fost percepute nu doar ca reacții defensive, ci și ca încercări de a evita dominarea unui stat centralizat.
Comunitățile afectate, în special cele din provinciile de vest și sud, au început să caute aliați atât în interiorul țării, cât și pe plan extern. Druzii, de exemplu, se află într-o postură ambivalentă: o facțiune preferă negocieri cu Damascul, în timp ce alta respinge orice colaborare cu noul regim. Diviziunile similare se regăsesc și printre alawiți și kurzi, fiecare grup având propriile temeri și aspirații.
Un punct de cumpănă a fost Conferința de la Al-Hasakah, unde reprezentanți ai diverselor minorități au discutat posibilitatea unei Sirii federale. Această viziune, care implică transferul de putere de la centru la regiuni, este privită de guvern ca o amenințare la adresa suveranității naționale.
Pe plan extern, relațiile cu vecinii și puterile regionale sunt tensionate. Unele state arabe susțin că există eforturi de destabilizare a Siriei, în timp ce alții încearcă să-și extindă influența economică sau strategică prin intermediul noului guvern.
În ciuda arestărilor unor suspecți implicați în violențe, încrederea publică rămâne scăzută. Pentru mulți cetățeni, securitatea și stabilitatea par mai bine garantate prin autonomie decât printr-un control central puternic.
Situația actuală indică faptul că visul unui stat unitar sirian, așa cum l-a promis al-Sharaa, se îndepărtează treptat, înlocuit de realități regionale fragmentate și de o criză de governanță care pare să se adâncească.