Suveranitatea, așa cum este promovată de unele curente politice, se bazează adesea pe un amestec de teamă și emoție. Devine o formă de fetișism identitar care ridică tradiția la rang de dogmă și promovează o specificitate mitologică. În acest context, drepturile universale ale omului sunt respinse sub pretextul că nimeni nu are dreptul să definească identitatea colectivă. Această abordare absolutizează diferențele și anulează orice posibilitate de universalism, transformându-se în izolaționism extrem.
Populismul, la rândul său, se caracterizează prin vaguitate deliberată și propuneri programatice neclare. Este proteic, profetic și imprevizibil, fără a oferi vreodată soluții viabile la problemele reale. Liderii populisti promit imposibilul, oferind speranțe iluzorii și alimentând așteptări nerealiste. Acest curent politic exaltă niște „străfunduri originare” prin care se preconizează un viitor luminos, prezentând corpul politic ca fiind bolnav și necesitând vindecare.
Printre temele comune ale populismului „suveranist” se numără nostalgia pentru un trecut idealizat, reverii identitare și anxietăți colective. Acesta combină pasiuni primordial-arhaice cu sentimente colectiviste și antiliberale, creând un amestec instabil de emoții și fobii. Demagogia populistă nu se simte legată de angajamente concrete și profită de credulitatea și amnezia publică.
În esență, populismul nu constituie o ideologie coerentă, ci mai degrabă un bricolaj în continuă reconfigurare, o mixtură de afecte și emoții care oferă un fals balsam celor care tânjesc după minuni.